Am simţit nevoia unui articol separat despre Casa Kraus şi satul săsesc Criţ pentru că ulterior press tripului organizat în Haferland am citit cele două cărţi dăruite de Fundaţia Michael Schmidt, scrise de Ruxandra Hurezean, şi anume:

„Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei” (editura Școala Ardeleană)
„Criţ. Istoria, poveştile şi viaţa unui sat de saşi” (editura Curtea Veche Publishing, 2017)

După lectura acestor două cărţi minunate, am văzut cu ochii minţii într-o cu totul altă lumină satele săseşti, obiceiurile şi tradiţiile saşilor şi şvabilor din Transilvania (despre care recunosc, nu ştiam absolut nimic), locurile istorice vizitate şi persoanele întâlnite.

V-am povestit deja cum am ajuns noi să vizităm sate săseşti vechi, din Transilvania, în cadrul unui press trip în Haferland (Ţara Ovăzului), şi cum a fost şederea noastră la Casa de Oaspeţi Tabaluga din Roadeş. 

Doamna Sofia din Criţ

“Criţ . Istoria, poveştile şi viaţa unui sat de saşi” este chiar povestea unei comunităţi văzută prin ochii doamnei Sofia Folberth, cea pe care am întâlnit-o în Biserica din Criţ şi care ne-a povestit despre obiceiurile, tradiţiile, portul şi vecinătăţile saşilor.

Doamna Sofia este cea mai în vârstă săsoaică din zonă (95 de ani), trăieşte în Germania în casa unor nepoţi, însă se întoarce în fiecare primăvară în satul ei natal, Criţ. De ce? Veţi afla în continuare.

La finalul acestui articol găsiți un videoclip cu doamna Sofia al emisiunii Bonton de la Digi24, care ne-a permis redarea acestuia în cadrul articolului.

Criţ, parte importantă a Haferland

Vă povesteam in articolul dedicat Haferland că am avut impresia că la Casa Kraus era oarecum “cartierul general” al press trip-ului, toate se învârteau în jurul acestei locaţii, care din păcat nu a avut disponibilitate de cazare pentru noi în seara cu pricina, dar asta nu ne-a împiedicat să dăm o raită prin camere, restaurant, grădini şi terasă. Am aflat ulterior de ce am simțit asta. Casa Kraus este situată în imediata vecinătate a Bisericii din Criţ şi este chiar fosta casă parohială, restaurată impecabil de Fundaţia Michael Schmidt.

De fapt, acesta este scopul Săptămânii Haferland (al cărei program pentru 2017 este acesta): de a atrage atenţia asupra frumuseţii şi diversităţii regiunii din Tara Ovăzului, precum şi de a reaminti vechile valori culturale, obiceiurile şi meşteşugurile sașilor.

Cea de-a cincea ediție a Săptămânii Haferland va avea loc în perioada 9 – 14 august 2017 și va include localitățile Rupea, Viscri, Saschiz, Roadeș, Criț, Bunești, Homorod, Archita, Cloașterf și Meșendorf.

Vă spun câteva cuvinte despre Casa Kraus şi vă las cu câteva fotografii, după care vreau să vă povestesc mai mult despre Criţ (Kreuz = cruce) şi istoria saşilor în România.

 

Casa Kraus din Criţ

Fosta casă parohială construită în anul 1843 în timpul preotului Johannes Traugott Kraus a rămas cu numele lui. Era o ruină în 2010 când domnul Michael Schmidt a cumpărat-o și a început reconstruirea ei după planurile originale, păstrând și restaurând piese de mobilier, aducând obiecte de decor potrivite atmosferei unei case parohiale săsești vechi.

Nouă concepte diferite de camere ce poartă numele unor sași născuți în Transilvania, decorațiunile, ușile și dușumeaua de lemn masiv, bucatele săsești alese, activitățile pe care le puteți face în familie sau în cuplu, toate te fac să te simți #calasasiacasa.

Poți rezerva camerele Sofia Folberth, Anna Schuller, Johann Kraus (aici am intrat și vă prezint câteva fotografii), Hermann Oberth, Samuel von Bruckenthal, Stephan Ludwig Roth, Johannes Honterus, Carl Wolff sau Franz Binder.

Curtea generoasă este prietenoasă cu copiii, dispune de un loc de joacă cu trambulină, pajiște verde pe care pot alerga sau juca fotbal, badminton, o terasă cu o priveliște superbă de  care te poti bucura dimineața când bei o cafea, la prânz când mănânci o ciorbă de borboane sau seara, la un pahar de vin, grădini de legume și de flori  întreținute perfect.

Casa Kraus și Biserica fortificata din Crit  sunt despărțite doar de o ușă de lemn care face accesul oricând vrei (ca oaspete), pentru liniște seculară, dat în leagăn sau un concert la orga restaurată.

Vă sugerez să faceți rezervări în timp util la Casa Kraus pe website sau pe e-mail, noi acum trei luni nu am mai găsit locuri pentru August, pe perioada Săptămânii Haferland.

Fundaţia Michael Schmidt cu origine în Criţ

Prin 2010, domnul Michael Schmidt, originar din satul Criţ, a făcut fundaţia care îi poartă numele în prezent, prin care intenţiona să ajute satul, a cumpărat casa parohială (care era o ruină) şi a început refacerea locului. Tot arunci a pus bazele, alături de prietenul lui Peter Maffay (Fundaţia Peter Maffay Stiftung Tabaluga), unui festival cultural al Haferland (Ţara Ovăzului), ajuns în prezent la a cincea ediţie.

A restaurat orga bisericii, mai renovează două case din sat, finanţează filme despre patrimoniul săsesc, se ocupă de furnizarea de materiale didactice claselor de studiu în limba germană, şi organizează anual sărbătoarea Ţării Ovăzului, o sărbătoare care are scopul de a-i readuce acasă, măcar pentru câteva zile, pe saşi şi de a le aminti de rădăcini.

 

Cum au apărut saşii în Transilvania?

Schmidt, Folberth şi Martini sunt, de altfel, printre cele mai vechi familii de saşi menţionate în documente istorice, veniţi probabil printre primele familii germane în 1225, printr-un decret al regelui Andrei al II-lea al Ungariei care i-a izgonit pe teutoni din Transilvania şi în locul lor i-a adus pe saşi. Doamna Hurezean spune în “Criţ. Istoria, poveştile şi viaţa unui sat de saşi” că „scopul colonizării a fost unul economic, pentru întărirea meşteşugurilor în Transilvania, şi militar – păzirea trecătorilor din Carpaţii Meridionali. Denumirea de „saşi” vine de la originea presupus saxonă, dar nu toţi saşii erau saxoni. Cei din Criţ şi, în general, cei din jurul Sibiului, proveneau din Flandra, erau flamanzi, însă denumirea aceasta generică şi-au însuşit-o toţi şi astfel sunt ei cunoscuţi de celelalte populaţii. În sfârşit, odată ajunşi în Transilvania, le-au fost date terenuri libere şi păduri, din care să-şi construiască locuinţe şi biserici.”

Flamanzii au însemnat locul desemnat pentru aşezare cu o cruce mare din lemn înfiptă într-o colină înaltă. Au ridicat satul în jurul crucii, de aici şi numele satului Criţ (Kreuz = cruce). Şi acum biserica ridicată aproape de locul crucii este vizibilă de la distanţă din cele trei comune învecinate – Criţ, Cloaşterf şi Meşendorf.

Biserica evanghelică din Criţ

Biserica fortificată din Criţ a fost ridicată în preajma anului 1500, având formă ovală şi cinci turnuri. Mobilierul din interior datează din secului al XIX-lea: altarul, amvonul şi orga.
În 1810 este dărâmată vechea biserica şi între 1810 şi 1813 se construieşte biserica evanghelică actuală, în stil neoclasic. Turnul-clopotnita (27 metri înălţime) a fost realizat în acelaşi timp deasupra faţadei de vest.

Pentru construirea bisericii, doamna Sofia ne spune că s-a făcut în mod special un cuptor de cărămidă, pe platforma de deasupra zidurilor fortăreţei, tocmai pentru a le fi mai uşor să o care la locul şantierului. Biserica a fost ridicată de meşteri plătiţi de sat dar şi cu muncă voluntară a tuturor locuitorilor.

Pe clopotul de seară stă scris, de sute de ani: „Dragostea nu va pieri niciodată”, verset din prima scrisoare către Corinteni, a apostolului Pavel.

Timp de 500 de ani, din 1545 până în 1991, Criţul a avut 31 de preoţi luterani. Unul dintre ei a slujit timp de 41 de ani la biserica lor şi în timpul lui s-a construit loc de joacă lângă şcoală şi s-a făcut pepiniera satului.

Turnul slăninii

În turnurile cetăţii se duceau la păstrat şuncă şi slănină de la porc. În Criţ, fiecare casă ştia unde şi-a pus slănina şi nu era nevoie să însemne cu vreo ştampilă locul până unde a tăiat. „Niciodată, nimenea”, spune doamna Sofia, „n-a jinduit la bucată altuia. O singură dată, ţin minte că o noră care nu ştia exact locul unde socrii ei ţineau bucăţele, a tăiat un şold de la altcineva, dar când a ajuns acasă, mama-soacră a şi observat că nu e bucata lor şi au dus-o la biserică, au întrebat cui aparţine şi au dat-o înapoi. Aşa întâmplare a fost o dată într-o sută de ani.” (citat din “Criţ. Istoria, poveştile şi viaţa unui sat de saşi”)

Între cele două ziduri ale cetăţii acum este un muzeu cu obiecte şi unelte din casele vechi ale saşilor, ce au mai salvat de la degradare şi furturi. Acolo erau odinioară adăpostite animalele în vremea năvălirilor. Tot acolo au descoperit băieţii mei cinci pui drăgălaşi de căţei pe care au ţinut morţiş să îi ia acasă. Măcar unul. De fiecare.

Vechiul sat săsesc Criţ

Satul avea vreo sută şi ceva de case, în 1934 erau vreo 130 de familii, 660 de suflete şi 45 de copii de grădiniţă.

Doamna Sofia ne arată mândră un document scris în satul Criţ în anul 1593, privind regulamentul şcolar, care se presupune că este unul din cele mai vechi din Europa. Ne spune că este scris în flamandă, că s-a apucat să îl transcrie şi traducă, ca să îl lase moştenire mai departe. Este mândră că regulamentul de la 1593 a fost atât de bine întocmit, că modelul lui a fost preluat de toată regiunea.

În sacristia bisericii sunt păstrate documentele satului, legi scrise de mână, judecăţile vecinătăţilor şi Regulamentul şcolar de la 1593, în lada vecinătăţii marcată cu anul 1884. Neştiind despre ce e vorba, ascultam fascinată despre vecinătate, însemnele vecinătăţii, studiam curioasă de la distanţă caietele cu o caligrafie impecabilă.

Ce sunt vecinătăţile din Criţ şi însemnele de vecinătate?

Citind cărţile Ruxandrei Hurezean am aflat că vecinătăţile erau modelul de organizare comunitară adus de coloniştii germani la venirea lor în Transilvania. Intuiţia îmi spunea cam ce ar putea însemna cuvântul, însă nu pricepeam neam ce e cu însemnele acelea ciudate din lemn de care tot vorbea doamna Sofia.

Vecinătatea (Nachbarschaften) era o formă de organizare a satului ce funcţiona ca o instituţie bazată pe ajutor reciproc şi cuprindea locuitorii de pe aceeaşi stradă sau de pe mai multe străzi alăturate, cam 30 de familii, care contribuiau la bună rânduială a locului şi a familiilor.

Organizarea pe vecinătăţi a început la Crit în 1616 şi a durat până în 1991, când a avut loc ultima întrunire a ultimei vecinătăţi (şi doamna Sofia ne-a arătat caietul de vecinătate cu însemnările caligrafice din 1991). Satul avea, în vremea lui bună, de la şase la opt vecinătăţi, cam 30-40 de familii (sau 70 persoane) formau o vecinătate.
„Toţi membrii vecinătăţii erau obligaţi să se ajute reciproc – să construiască o casă, o sură, un acoperiş, la muncă mai grea la câmp, la nunţi sau la înmormântări. Se împrumutau cu bani sau foloseau la comun anumite produse şi unelte agricole. Ca într-o familie mai mare, erau alături unii de alţii, la bine şi la greu.(…) Membrii vecinătăţii se îngrijeau şi de felul cum arătau satul, biserica, şcoală, strada lor, şanţurile, podeţele, drumurile.” scrie Ruxandra Hurezean în “Criţ. Istoria, poveştile şi viaţa unui sat de saşi”.

Vecinătatea era condusă de un „tată de vecini”, său „tată al bătrân” cum îi spune doamna Sofia, ales din cei mai varstinici membri pe timp de doi ani, ajutat de un „tată tânăr”. Rolul lor era de a-i sfătui pe responsabilii vecinătăţii, să verifice cheltuielile, să supravegheze comunitatea.

Fiecare vecinătate avea însemnul ei, încrustat pe o bucată de lemn, numită tablă, dar şi însemne ale vecinătăţii, ţinute în lada vecinătăţii.

Lucrurile funcţionau ceas: „un gospodar venea la tatăl al bătrân”, explica doamnă Sofia, „şi spunea că mâine la cinci vrea să înceapă lucrul la reparatul acoperişului de la sura. Tatăl ăl bătrân lua însemnul vecinătăţii, un fel de scut simbolic din lemn cu însemnul vecinătăţii pe el, şi-l dădea următorului vecin de pe stradă spunându-i ca mâine să fie la şura vecinului la ora cinci dimineaţa. Nu avea voie să îl dea decât în mâna adulţilor din acea casă, nu copiilor, şi nici să-l lase jos, ca să nu zăbovească, să-l uite sau să spună vecinul că nu l-a văzut. Acela îl dădea în mâna următorului vecin, şi odată cu însemnul, şi acela era înştiinţat că a doua zi trebuia să fie la Georg la şură, la cinci fix. Aşa că mesajul ajungea de la vecin la vecin, lucru dovedit de semnul vecinătăţii care, trecând din mână în mână, seara se întorcea din nou la tatăl ăl bătrân. Aşa erau siguri că toţi vecinii au aflat că a doua zi Georg îşi repara şura. La ora cinci dimineaţa, fix, vecinii lui Georg erau la el în gospodărie.”

În 1800, în Criţ existau opt vecinătăţi, în 1900 – şase, în 1960 – patru, în 1991 – una, iar în 1992, niciuna.

Tot ce se întâmplă într-un sat de saşi era consemnat, era scris în caietele de legi sau în acele caiete ale vecinătăţilor. O naştere, o datorie, o vânzare, o nouă regulă, un incendiu, cumpărarea unui utilaj agricol, totul era trecut cu migală în caiete. Cel mai vechi caiet păstrat în sacristia bisericii din Criţ este din 1740.

Organizarea şi funcţionarea satului autonom săsesc includea un preot, prezbiteriul (consiliul de conducere bisericesc compus din şapte membri), comitetul comunal (17 bărbaţi aleşi de comunitate pe un mandat de patru ani), primăria (clădirea a fost construită în 1905), deputaţii, funcţionarii (notarul, grefierul, preceptorul) şi sătenii.

S-au constituit cu sarcini bine definite Societatea feciorilor, Societatea fetelor şi Societatea femeilor (în 1873), Societatea păşunatului şi societatea plugarilor.

Războiul şi comunismul

Din satul Criţ aproape toţi bărbaţii au plecat să lupte în Primul Război Mondial, apoi în al doilea. După primul nu s-au mai întors 12 dintre ei, iar din al Doilea Război Mondial nu s-au mai întors 28. Alţii au murit în lagărele de muncă din Rusia.

După deportare, încă din 1945, saşii au rămas fără pământurile lucrate timp de 700 de ani, fără ateliere, fără dreptul de a-şi practica meseriile, fără case. Comuniştii le-au luat casele şi le-au dat ţiganilor şi romanilor care le-au cerut, familiile de saşi plecau să locuiască în şuri, la rude, unde puteau. Uneori se înghesuiau mai multe familii într-o cameră sau un hol, iar prin ’52 le-au dat înlesnire să îşi ia casele înapoi, unde se putea. Pământul şi vitele nu le-au mai primit înapoi, iar unii nici casele.

Prin anii 1960 au plecat primii saşi din România (rămăseseră soţii în Germania după război sau lagăr, soţiile şi copiii aici, sau soţiile fuseseră trimise din lagărele de muncă din Rusia direct în Germania şi de acolo n-au mai putut veni în ţară). Statul german a „răscumpărat” oameni din România ca să reîntregească familiile. În 1990, după Revoluţie, au plecat din Criţ şi ultimii saşi. Satul s-a golit de tot, casele au fost iar ocupate abuziv de ţigani.

În Germania viaţa nu a fost uşoară pentru saşii plecaţi, lăsau totul în urmă, trebuiau să se obişnuiască cu altă viaţă, însă se simţeau străini acolo şi considerau că trebuie să depună eforturi mai mari decât germanii ca să fie acceptaţi. Mulţi se întorc astăzi vara cu familiile în locurile natale, în casele prietenilor romani care au grijă de ele, ca să reîntregească vecinătăţi demult pierdute, să îşi amintească locuri, sentimente, tradiţii şi obiceiuri care le răscolesc sufletele.

 

Închei cu un citat din aceeaşi carte “Criţ. Istoria, poveştile şi viaţa unui sat de saşi.” a doamnei Hurezean:

 

„Dacă vă întâlniţi vreodată cu Sofia Folberth, oriunde în lumea asta, să ştiţi că s-a născut la Criţ în 1922 într-o familie înstărită de oameni credincioşi. Ştie toată povestea vechii aşezări de saşi, limba flamandă, germană şi romană. A trăit războiul şi comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Crit, iar acum este în sfârşit liberă să trăiască aşa cum îi place, în cele două ţări ale ei. Este ghid la biserică evanghelică din Crit, acolo o găsiţi vara de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al populaţiei săseşti. Povesteşte cu lux de amănunte istoria satului Crit, viaţa, credinţă, munca şi moartea comunităţii. Când ajunge în cimitirul de pe deal, le spune bunilor şi străbunilor cât de rău îi pare că au plecat şi i-au părăsit. Dar poate sunt mai fericiţi decât vor fi ei, rătăcitorii. Măcar dorm în pământul natal.”

 

Mulțumim, doamnă Sofia Folberth, pentru lecțiile de viață! Mai jos, videoclipul de la Bonton, Digi24, grație doamnei Dana Gont.