Mă doare sufletul pentru România.

 

Pentru bunicii și părinții noștri, care au trecut prin războaie, revoluție, sărăcie, comunism, încercând să își păstreze demnitatea și să ne facă mari.

 

Pentru noi, generația Millenials (sau Y), cei care eram copii sau adolescenți la Revoluție, care ne amintim ce a însemnat Ceaușescu și regimul comunist. Cei care ne făceam griji pentru părinții sau frații mai mari ieșiți la Revoluție.  Cei care ne amintim de cozile la lapte, ulei și pâine. Cei care am sperat că după 1990 lucrurile se vor rezolva, că societatea va fi bine. De unde era să știm noi, atunci, că va veni o ciumă roșie care va cangrena tot sistemul și se va infiltra peste tot?

 

Pentru generația tinerilor de acum, generația Z, care au sărbătorit majoratul și se bucură (încă) de sprijinul părinților. Unii au votat deja, alții nu. Dar nu prea știu unde să se îndrepte, dacă să rămână în țara asta frumoasă, dar cangrenată, sau să emigreze pentru un viitor mai bun.

 

Pentru generația copiilor noștri, pe care îi învățăm ce înseamnă respectul, încrederea, empatia, generozitatea. Pentru ei mă doare sufletul cel mai tare. Căci sunt mamă și vreau să le ofer băieților mei posibilitatea de a trăi într-un stat normal, fără corupție, ce își respectă și ajută cetățenii, cu un sistem educațional și sanitar funcționale și de real ajutor.

 

Sunt convinsă că schimbarea, de va veni, va fi vizibilă după mulți ani și străduință. Oare ne mai permitem să așteptăm să se întâmple, ne mai permitem să mai sperăm, să mai facem eforturi să devenim oameni mai buni, cetățeni ce își știu drepturile, dar și obligațiile? Sau fugim din calea ciumei?

 

 

 

Am fost să votez la fiecare tur de alegeri, am ieșit la proteste când am rezonat cu cauza. Mi-am dus copiii la proteste, le-am explicat pe înțelesul lor de ce ieșim, ce anume strigăm, ce anume dorim. Au înțeles că trăim într-o țară guvernată de hoți și infractori, că prea puțin contează să fii OM, să ai educație și experiență într-un domeniu.

 

 

Sistemul e cangrenat în toate structurile de bază, iar eu am identificat doar două opțiuni acum:

 

1. Emigrăm și luăm viața de la capăt (la 20 – 30 – 40 – 50 de ani) într-o țară în care la loc de cinste stau legea, dreptatea, interesul cetățeanului. Una care nu își calcă cetățenii în picioare.
2. Rămânem în țară și construim. O societate altfel, o opoziție cinstită, corectă și vocală, o alternativă viabilă. Nu știu dacă vom reuși, dacă putem vindeca toate rănile din sistem, dar putem încerca. Asta înseamnă mai mult decât a fi vocal pe Facebook sau a-ți înfige capul în nisip ca un struț. Asta înseamnă a merge la vot, dar nu se rezumă la asta.

 

Week-endul acesta am fost în Piața Victoriei, fără copii, vineri și sâmbătă. Pentru că nu pot (efectiv nu pot) asista neputincioasă la ceea ce a devenit România lui Dragnea.  Am citit aproape tot ce s-a scris, am asistat la momente importante, am văzut videoclipuri pe Facebook, mi s-a strâns sufletul și mai mult. Am înțeles că degeaba distribuim noi ce s-a întâmplat în bulele noastre, degeaba vorbim cu părinții și prietenii noștri (care, de cele mai multe ori, ne împărtășesc viziunea).

 

 

 

 

Majoritatea celor care votează orbește PSD-ul văd altceva la televizor. Ce vrea puterea să le arate. La ei nu prea ajunge nimeni din opoziție. Care opoziție? Asta e un subiect separat!

 

Da, trebuie închegată o opoziție coerentă, onestă, puternică. Un singur partid, mai ales dacă nu are un program de țară viabil (care să pună accent pe dezvoltarea imediată a unei infrastructuri care să lege centrele economice ale țării, schimbarea de urgență a sistemului de sănătate și a celui educațional, care să taie pensiile speciale și banii asistatilor sociali care pot dar nu vor să muncească), nu are nicio șansă în fața ciumei roșii.

 

Mărturisesc că m-am înscris să fac parte din milionul de oameni al lui Vlad Voiculescu. Pentru că îl admir pentru ce a reușit să facă în puținul timp în care a fost Ministru al Sănătății, dar mai mult pentru ce a făcut înainte sau după mandat. Cred că el poate fi un lider puternic al Opoziției. Dar are nevoie de ajutorul nostru, al celor ce am ieșit în stradă, am suferit din cauza PSD-ului și al celor ce trăiesc în Diaspora.

 

Vlad își propune să strângă în jurul sau #unmilion de oameni, citez din postarea lui:

 

„Un milion de oameni care se pot găsi oricând între ei.
Un milion de oameni care se pot mobiliza oricând pentru a opri o nedreptate sau pentru a susține o inițiativă civică sau politică care face din țara asta un loc în care să vrei să trăiești.
Un milion de oameni care pot semna o inițiativă cetățenească pentru modificarea constituției în 48 de ore.
Un milion de oameni care pot aduna semnăturile pentru participarea la alegerile europarlamentare (de pildă pentru partidele de opoziție) în 48 de ore.
Un milion de oameni care pot câștiga oricând Bucureștiul de partea schimbării făcute cu bună-credință, pentru bucureșteni.
Un milion de oameni care pot aduce #respectul și #încrederea înapoi în România.”

 

Dacă vrei să faci parte din milionul lui Vlad, aici găsești formularul de inscriere. Cred că România a luat destule palme în ultimul timp.

 

 

 

România, trezește-te!

 

 

Schimbarea începe cu fiecare din noi, cred că sunt câteva direcții pe care trebuie să ne canalizăm eforturile la nivel individual sau de grup (micro), ca mai apoi să infaptuim schimbări majore precum societate:

 

#1 Să ieșim la vot!

 

PSD-ul a ajuns să fure, dea cu gaze și să se comporte ca într-o dictatură absolută (cu sprijinul nemijlocit al unor instituții subordonate MAI care îi cântă în strună) datorită faptului că mai mult de 60% din cei care aveau drept de vot nu și l-au exercitat.

Mai multe despre absenteismul care a dus la comportamentul conducerii PSD (schimbarea legilor Justiției, demiterea Laurei Codruța Kovesi, violența împotriva protestatarilor pașnici la ultimul protest, să enumăr doar câteva acțiuni), puteți citi în articolul lui Vlad Petreanu: Data viitoare, voteaza!

 

„cu votul unei minorități hotărâte și cu indiferența unei majorități autiste, un partid rău-intenționat poate face o mulțime de pagube în statul român, care ajung să afecteze, în cele din urmă, și majoritatea placidă.” Vlad Petreanu

 

Aici cred cu tărie că trebuie să părăsim bula noastră de pe Facebook și să încercăm să facem niște campanii micro de informare despre importanța exercitării dreptului la vot. În toată țara.

 

 

 

#2 Să fim mai mult decât români, să fim cetățeni ai României!

 

Este o diferență, desigur. Înseamnă a avea o brumă de educație civică, a fii activ, a te implica în problemele societății, a fi voluntar, a face ceva pentru comunitatea în care trăiești.

Cristian China-Birta a scris un articol care mi-a plăcut tare mult, intitulat A fi doar român fără a fi cetățean seamănă cu a face duș îmbrăcat: te uzi, dar nu prea te speli.

 

„Este teribil de important să fii român, să te simți român! Indiferent de modul în care o faci, indiferent de modul în care îți manifești această dragoste, chiar dacă unora li se pare ciudat felul în care o faci. Căci a te simți cu adevărat român presupune că îți iubești țara. Așa imperfectă cum este.

Iar de la această dragoste, pe care o simți pentru că așa ești tu, pentru că așa ai fost educat, pentru că așa ai devenit omul care ești, pleacă adevărata muncă: aceea de a fi ȘI cetățean.”

 

În țările dezvoltate educația civică se face intensiv din școală, la noi prea puțin (1 oră pe săptămână, cred, in clasele a III-a și a IV-a). Suntem obligați să ne educăm copiii, așa cum putem fiecare, în privința drepturilor și obligațiile pe care le au ca cetățeni ai acestei țări. Unii aleg să își duc copiii la proteste (eu sunt una din ei), alții preferă să nu. Nu mai comentez valul de articole în care mămici îngrijorate susțin sus și tare că nu este bine să duci copiii la proteste, generalizând și dând exemplu ultimul protest care s-a încheiat violent.

 

Fiecare își știe prioritățile în familie, mie mi se pare mai important să le arăt copiilor mei cât de vulnerabili și în nesiguranță sunt atunci când:

• iau un microb din spital, nou născuți fiind, care îi poate omorî la 7 zile de la naștere (caz real, personal, după ce spitalul fusese închis timp de 2 săptămâni pentru dezinsecție și igienizare);
• sunt pândiți la școală sau pe stradă de pedofili eliberați din pușcării sau oameni în uniformă cu astfel de comportamente deviante;
• urmează o programă de învățământ care îi vrea proști, masă ușor manipulabilă, pentru alegeri viitoare;
• sunt cinstiți și muncitori, iar statul, prin partidul de guvernământ, le fură sistematic și cu bună știință, dreptul la o viață liniștită și la sănătate;
• închid ochii la ce e în jurul lor, sunt interesați doar de propria persoană și de realizările lor.

De ce să ne fie frică în România lui 2018 să ieșim să protestăm? Cu sau fără copii?

De ce luăm gaze în freză și bastoane pe spinare în România anului 2018?

 

 

„România și-a primit înapoi românii plecați cu bâte și grenade lacrimogene. Tensiunea acumulată într-un an și jumătate în care Dragnea a luat în derâdere mitingurile pașnice de stradă a răbufnit dramatic. Dragnea răspunde însă doar politic. La fel și Iohannis, care nu a înțeles că, înainte de a fi un instrument politic, referendumul este un instrument democratic de detensionare a societății. Nu l-a folosit. Acum nu mai există decât două căi – fie demisia imediată a guvernului pentru detensionarea situației, fie o dictatură care va instaura ordinea în acest mod, cel demonstrat de Danjarmeria personală a lui Liviu Dragnea, în seara de 10 august 2018.” Moise Guran – Din reunirea noastră, Dragnea își orchestrează o loviluție

 

 

#3 Să fim responsabili, educați și proactivi!

 

Să ne amintim de educația de bază și să încercăm să o facem în jurul nostru! Să lansăm și să participăm la campanii de educare a publicului, de orice fel: de la a fi responsabil, a strânge gunoaiele, a nu polua, a respecta regulile de circulație, a fi Cetățean!

Să încercăm să schimbăm, pe cât posibil, societatea, începând cu noi înșine și cei din jurul nostru!

Să nu răbdăm nesimțiții care scuipă semințe pe jos, aruncă gunoi, înjură în parcurile pentru copii, etc!

Să nu acceptăm, resemnați, să fim conduși de hoți și agramați!

 

Schimbarea vine la noi, de la fiecare.

 

A vedea ceva ce contravine bunului simț, regulilor morale sau legilor și a tăcea înseamnă complicitate. Și așa nu ne vom reveni / dezvolta niciodată.

 

Știu, subiectul articolului de astăzi nu se pupă de niciun fel cu tema blogului nostru, însă sunt plină de durere, frustrare și furie. Acesta este modul meu de a reacționa la ceea ce s-a întâmplat week-endul trecut în București.

Dacă simți la fel, poți distribui articolul, îmi poți lăsa un comentariu.  Tu ce crezi? Mai avem șanse?

 

Sunt o optimistă incurabilă și încă sper că vom prinde vremurile acelea mai bune, sau măcar generația de după noi să le prindă. Pentru asta trebuie să facem ceva toți, acum!

 

Până una – alta, ziua muncesc (să aibă PSD ce fura), seara mă găsiți în Piață!

Ca să nu uităm, las o galerie de fotografii făcute de Cătălin Georgescu, căruia îi mulțumesc că a fost acolo și a imortalizat momentele.